deutsch english español
   
   

Participant: Stefan Roman
Perioada: 21 august 2002 - 3 martie 2003
Zona: Cordiliera andina si altiplanoul din Peru, Bolivia, Chile si Argentina, bazinul Amazonului bolivian, Patagonia
Distanţa: 7088 km


Informaţii utile
Etapele Transandina 2002 - 2003

Lago Icalma- PN Conguillio- Santiago
Santiago- Arica - Tacna- Tarata- Puno
 

Lago Icalma- PN Conguillio- Santiago
Santiago- Arica - Tacna- Tarata- Puno
16.01.-07.02.

 
   
 

 

Au trecut mai mult de trei saptamani de la ultimul mail. Trei saptamani in care nu am prea facut multe, mai mult pauza din cauza unui stupide cazaturi si acuma sunt putin racit.
Din Lonquimay, in Chile, am continuat drumul zic-zag spre Icalma, un alt "paso fronterizo" spre Argentina (am ramas insa in Chile). Pe malul lacului Icalma am intalnit un neamt, si el pe bicicleta. Destul de nostim, un tip de 2 metrii, blond pe o bicicletuta incarcata. La niste berule si 2 litrii de vin am stat la dume pana n-am mai putut.... afland ca am intalnit cam aceeasi oameni pe bicicleta in ultimele 2 luni. Sa mai spuna cineva ca America de Sud e asa mare.....
Urmatoarea dimineata, putin ametiti, ne-am trezit dupa o baie racoritoare in lac si am mers mai departe spre Parcul National Conguillio. Pe o coborare, am tras o tranta. Cum sunt asa smecher, nu am vrut sa schimb cauciucul pe fata pana ce da de camera, asa ca nu mai prea avea profil de vreo 1000 de km. Si normal, ca intr-o curba mi-a alunecat roata din fata si m-a pleznit pe jos. Nimica tragic, dar spre inserate, aproape de Laguna Verde unde urmam sa dormim am simtit o durere deasupra gleznei, destul de neplacuta. Plus ca am mai patit aceeasi chestie de inca doua ori in aceeasi zi.
Ultimii 8 km spre Laguna Verde, cu un vant puternic din fata au fost totodata foarte interesanti, drumul serpuind pe cursul lavei de la ultima eruptie puternica a vulcanului Llaima in 1957. Drumul este sinuos, cu mici coborari si urcari intre diferitele cursuri ale lavei. Pe malul lacului am pus cortul cu putin timp inainte sa inceapa ploaia, care a tinut toata noapte. Prima noapte in cort cu ploaie, foarte faina fiindca n-a intrat nici un strop in cort, a fost doar zgomotos. Am decis sa stau o zi la lalaiala, sa-mi mai treaca durerea de la picior. Tobi a plecat mai departe spre Curacautin.

Cu cauciucuri noi am urcat pasul Conguillio. Pe langa nenumarate laculete, sub coroanele endemicului Araucaria Araucana (conifer intalnit in Argentina si Chile de sud, cu o inaltime de 30-40 m, trunchi gros pana la 1,5 m, crengiile aliniate orizontal cate 5 crescand la o inaltime de 10 m, frunzele verzi lucioase, de 3-5 cm lungime si 1-2 cm latime, intalnite chiar si pe trunchi si crescand in sus) drumul forestier ocoleste vulcanul Llaima. Din pacate am avut ceata si ploaie toata ziua, pana la Curacautin. Dar si aceasta vreme isi are farmecul ei.
Cu un bus de noapte am ajuns apoi la Santiago. Sase zile m-am relaxat acolo, cu o mica excursie la ocean la Viña del Mar. Apoi au urmat 30 de ore in autobus spre Arica, in nord la frontiera cu Peru, cand pe langa malul oceanului, cand prin interior. Peisajul aproape ca nu se schimba, desert peste 2000 de km. Mai interesant e insa cand soseaua o ia pe malul oceanului.
In Arica n-am stat prea mult, am facut doar ultimele cumparaturi si am plecat spre granita peruana, care se afla la doar 20 de km de oras. Frontiera am trecut-o relativ usor, fara mari controale sau sicane. Soseaua Panamericana este in aceasta portiune extrem de plictisitoare. Pe unde te uiti doar desert, nisip galben cu cate un grohotis de roca neagra pe dealuri. Deshidratat, primul lucru pe care l-am facut in Tacna, orasul pe partea peruana, a fost sa beau 2 litrii de Inka Cola, o bautura dulce, galbena pe care cel mai bine o descrie autorul Lonely Planetului pentru Peru "a piss yellow, bubble gum tasting juice".

A urmat si aici o zi de pauza - cei 74 de km au fost foarte obositori, mai ales caldura de peste 35 de grade.
Devreme am pornit apoi spre Tarata in nordvest, in munti. N-am rezistat prea mult, caldura torida si lipsa oricarei forme de vegetatie mi-au luat orice ambitie de a urca singur spre acest sat, aflat la o altitudine de 3100 m (Tacna la 570 m). Si chiar am vrut sa urc singur, fara nici un ajutor, dar cand nu ai nici un loc unde sa te ascunzi de soare, nu bate vantul deloc sa te racoreasca si apa sau sucul au temperatura de ceai, atunci pentru mine se termina distractia. Asa ca dupa 27 de km, la vreo 1000 m altitudine, am oprit un bus care in 2 ore ma dus la Tarata.

Tarata, un tipic sat de vale andina, cu terasari ale fiecarui versant in jurul satului, are un farmec deosebit. In comparatie cu agitatul Tacna, aici e liniste absoluta. Lumea isi vede de treaba pe terasele agricole (se cultiva porumb, cartofi, grau, quinoa, cateodata si rosii si ardei), sau prin sat avand cate un magazin, vanzatoarele de pe strazi asteptand toata ziua sosirea unui autobus, ca sa vanda dulciuri, o sticla de suc sau de apa, cele de la tarabele de mancare oferind un almuerzo economico (pranz) - o supa de vita cu grau si carne cu orez ca felul doi - totul pentru 2 nuevo soles, adica ca. 70 centi.
Doua posibilitati aveam de aici mai departe spre Mazo Cruz - una directa, cu 60 de km de urcare pana intr-un pas de 4770 m, dar cu putin trafic si starea drumului proasta din cauza ploilor, sau cu ocolire prin Candarave. Am ales a doua posibiliatate, fiindca treceam prin mai multe sate si aprovizionarea cu apa era mai sigura. Va spun ca aceasta parte a fost una dintre cele mai interesante. Peisajul cultural este impresionant - incasii au terasat aici aproape fiecare vale. Aceste vai fertile aprovizioneaza toate regiunile joase dinspre pacific, unde agricultura este imposibila, doar pe firul unei ape. Cand drumul urca la inaltimi de peste 3500 m si toate terasele, cu taranii lucrand terenul si boii arand parcelele se indeparteaza in adancul vailor - pentru mine este o recompensa pentru toate greutatiile urcarii sa am asa o priveliste, atat de pasnica si placuta. Mai ales cand te intorci spre munte, si vezi o creasta colorata in rosu, gri si verde, cu partile cele mai inalte inzapezite, norii acoperind cu forme diferite in fiecare clipa varfurile. Este de-a dreptul fascinant.
Urmatoarea zi, cu doar 27 de km pe kilometraj, m-am oprit scurt dupa Candarave si am pus pe ploaie torentiala cortul pe o terasa. Dupa "lasitatea" cu busul spre Tarata, am spus ca nu pot sa ma intorc 4 km spre Candarave (3500 m), sa dorm linistit in pat si sub acoperis la hotel. Eram cam nervos, fiindca era doar ora 15. Dar pe ploaie nu aveam chef sa ma dau, se facuse frig. Eram deja ud de transpiratie si cu ploaia as fi inghetat. Dilema era sa ma intorc sau nu. Dar mi-am spus ca un pic de "aventura" trebuie sa fie. Si a si fost. A durat pana am reusit sa ridic cortul pe ploaie. Noroc ca nu s-a udat pe dinauntru. Ploaia a tinut pana scurt inainte de a se intuneca. Cand am iesit din cort, am ramas cu gura cascata. Norii, de culoare portocalie treceau incet peste creste, ceata se ridica de pe terase iar vulcanul Tutupaca iesea la ivire cu conul proaspat inzapezit. Taranii isi adunau animalele de pe terasele de pasunat si le aduceau spre sat. Liniste era mirifca, doar ciripitul unor pasari si cursul paraului se auzeau. Ce poate fi mai frumos in asa momente, mai ales ca tocmai imi fierbea apa pentru ceai. Am mai stat 10 minute in fata cortului sa urmaresc aceasta miscare.

Dimineata, cu cer absolut senin, am continuat urcarea spre Altiplano. Peste 10 km am atins o altitudine de 4100 m. Aici incepe, cum spun localnici, pammmmmpa, adica intinsele pustiuri ale altiplanoului. Dinspre Oceanul Pacific spre bazinului Amazonului, Anzii cunosc o verticalizare dramatica de peste 6000 de metrii, fapt ce influenteaza climaturile din aceasta zona. Precipitatii abundente in est au creat padurile tropicale amazonice, in timp ce spre est, Anzii formeaza o bariera pentru precipiatii si creaza un mediu desertic spre vest (aici are influenta si curentul Humbold). Intre aceste doua climaturi diferite se intinde marele podis andin, Altiplanoul, la o inaltime medie de 3500 m, cu largi vai glaciare si cu o dezvoltare slaba a solurilor, fauna si flora rara. Vegetatia ierbacee predomina, iar indinenii Quechua au ca principala ocupatie cresterea de cameloizi andini (lama, alpaca, guanaco si vicuña) si ovine iar ca agricultura de subsistenta cresc cereale andine (quinoa si canihua) si cartofi, care sunt originari din aceasta regiune. Diferenta termala diurna este foarte mare, in timpul zilei atingandu-se temperaturi de peste 30 de grade, noaptea termometrul scazand la sub -5C. Cantitatea redusa de oxigen din atmosfera ingreuneaza si mai tare adaptarea la acest climat dur.
Si eu am simtit lipsa de oxigen. Corpul uman are nevoie de o perioada de aclimatizare, cel mai indicat fiind o urcare zilnica cu 500 de m, riscul de hipoxie fiind astfel minimalizat. Oricum, fiecare corp reactioneaza diferit. Nu trebuie insa uitat ca o urcare prea rapida poate fi in cel mai rau caz fatala. Cam la fiecare km trebuia sa ma opresc si sa trag de cateva ori adanc aer in piept. Senzatia este parca ar mai lipsi de fiecare data o inghititura de aer. O usoara durere de cap acompaniaza senzatia. Drumul, pe care-l vedeam acuma la 20 de km inainte, drept, urca usor spre un vulcan secundar pana la o altitudine de peste 4700 m (n-am altimetru, dar cu niste puncte de referinta cunoscute, se poate estima usor). Aici, pedalatul devine tot mai greu. Pauzele sunt tot mai dese, 3 la fiecare km. In aceste pauze nu prea am ce face, imi sprijin capul de ghidon, numar tumburusii de pe cauciuc sau ma culc pe jos. Cand respir iarasi normal, hop pe bicicleta si dai. Primii 20 de metrii sunt cei mai grei, ai nevoie de o forta foarte mare pentru a pedala si a continua. Plus ca psihicul la asa multe opriri mai si cedeaza. La fiecare pauza, beau cate putina apa - consumul de apa este de 6-7 litrii pe zi. Se pierde foarte mult lichid la acest efort fizic, iar aerul uscat mareste consumul.
Norii negrii amenintatori se apropiau tot mai tare. Nu mai lipseau doar vreo 5 km pana la soseaua asfaltata binationala spre Desaguadero, la granita cu Bolivia. A inceput o grindina puternica. In cateva minute, totul in jurul meu era alb. Temperatura a scazut brusc cu 10 grade. Se facuse frig. Coplesit de oboseala, am pus cortul. In momentul in care am intrat in cort, a inceput din nou grindina, apoi s-a transformat in ploaie. Ce senzatie placuta este sa-ti gatesti macaroane cu mazare si cas, sa ai un ceai cald in cortul uscat, cand afara sunt 3 grade si ploua. Scurt dupa ce s-a intunecat, la ora 18:30, peretele exterior a cortului a inghetat. In sacul de dormit insa era foarte placut. Problema era ca racisem cu o zi inainte. Din cauza asta, noapte a fost foarte grea, plus ca durerile de cap din cauza altitudinii de 4600 m aproape ca nu ma lasau sa dorm.
Primele raze ale soarelui au incalzit cortul si la iesire m-a intampinat un peisaj de basme. Cristale de gheata s-au format pe firele de iarba, iar cele in suspensie batute de vant reflectau lumina soarelui si faceau un zgomot de clopotel cand cadeau pe jos. De mentionat e ca intr-o raza de 50 de km nu se afla nici un sat si pe drum treceau vreo 4 masini pe zi. Un vis.
Grabit, fara sa mai astept uscarea cortului, am ajuns apoi pe soseaua binationala. Pe asfalt ai deja mai mare viteza. Dar raceala si altitudinea ingreunau fiecare miscare. Dupa 50 km am ajuns intr-un pas de peste 4700 m. De aici, pana la Mazo Cruz (4000 m) a urmat o lunga coborare, pe langa uriase turme de lama ce pasc in vai si pe campiile irigate.
Dupa mai bine de cinci luni si 6000 de km de pedalat sunt iarasi la punctul de plecare a acestei expeditii, in Puno (3920 m) pe malul lacului Titicaca. Astept aici pana imi trece raceala.
Ieri am fost cu o barca pe insula Taquile. Cu climat mai bland, aflat in mijlocul lacului Titicaca, insula Taquile este populata de 230 de familii care traiesc intr-o comunitate care ofera fiecarei familii sanse egale de a profita din turism. Printr-un sistem rotational, turistii sunt cazati la diferite familii. Circa 60 de cooperative se ocupa de pescuit, agricultura si artizanat. Toata lumea croseteaza aici. Barbati, femei, copii, chiar si in timpul mersului. Sunt produse artezanale pentru turisti care sunt vandute in cateva magazine ale cooperativei. Insula nu beneficeaza de electricitate, asa ca aici fiecare isi poate gasi un colt linistit.

Trei saptamani mai am timp sa parcurg un traseu de 1000 km, pe la Cuzco, vechea capitala a imperiului incas, Ayacucho si coborarea spre oceanul Pacific, la Pisco.

 
     
© www.stefanroman.com 2001 - 2009
vizitatori